Trecuse mult de-atunci … atât de mult încât timpul părea să-i fi uitat departe unul de celălalt ca două tărâmuri despărţite de ape; se regăseau de-acum doar prin glasul amintirii… Trecuseră dimineţi târzii, trecuseră zile, trecuseră nopţi fără stele… trecuseră ani şi-aproape că trecuse însăşi viaţa. Cu gândul treaz, cu inima tresărindu-i la fiecare foşnet al naturii, păşea tulburat prin covorul proaspăt aşternut, de frunze ruginii. Nu mai era îndrazneţul de-altădată, nu mai era cuceritorul necuprinsului de-odinioara, nu mai avea curajul să-nfrunte, să-şi cufunde privirea albastra în realitatea clipei prezente. Doar soarele mai cuteza la fel ca altădată să-i lumineze faţa şi genele … şi părul argintiu. Rememora în tacere file din jurnalul unei tinereţi de-acum apuse. Potecile molatice recunoşteau încă acea cadenţă a paşilor lui, ritm îndrăgit, melodie ancestrală, cântec neschimbat de vreme. Soarele, prefăcut într-un glob de cristal roşiatic se reflecta în pârâiaşul vioi făcându-l să pară o baltă de sânge. Amprenta naturii îşi găsea ecou în inima singuraticului călător peste vreme… Iubea atât de mult să fie-n sânul ei, iubea atât de mult să fie-atins de vraja ei, încât pentru o clipă uitase de durerea ce-i stăpânea fiinţa.
Sunete şi nuanţe se contopeau în plămădirea minunatului peisaj de toamnă timpurie. Îmbrăţisa cu mintea fiecare frunză, fiecare floare, fiecare adiere de vânt, săruta fiecare privire şi fiecare gest timid învăluit în nefiinţă. Bătrâneţea îi părea acum doar o prelungirea a clipei de-atunci, de ieri, acel ieri redevenit “azi”, redevenit “acum” … inspira adânc aerul cald al după amiezei în pieptu-i plin de amintiri. Simţea că pluteşte şi acea caldă desprindere de pământ îi părea tot mai mult o apropiere de sfera celestă. Visa că nu mai atinge pământul, visa că zborul lui e prea înalt ca să-l poata opri vreun gând profan, şi totuşi, în acest tablou feeric realiza imperativul de-a mai rămâne pământean pentru o clipă. Broda gând lângă gând până când neliniştea din el răsuna ca un ecou prevestitor de-ntunecime… Inmărmurit, cu faţa palidă, cu privirea fixa, se opri în loc … recunoştea fiecare detaliu, retrăia fiecare emoţie, simţea din nou fiecare atingere a cuvintelor… acel loc, acele amintiri, acele momente, acel timp…
- “De când te-am întâlnit, am ştiut întotdeauna că locul meu e lânga tine. Fiecare bătaie a inimii tale mă face să trăiesc deplin. Trăiesc farmecul unei iubiri pure. Spune-mi…, peste vreme, îti va fi teamă de cuvintele mele?”
Zâmbea fericită şi soarele de toamna îi lumina chipul angelic … Ea, atât de frumoasă, atât de senină, mă-ntreba pe mine, unui biet muritor de-mi va fi teamă de iubirea ei peste timpuri… O, cât de mult o iubeam, cât de mult îmi lipsea în fiecare clipă în care tăcea! Să-mi spună ceva, să-mi spună orice doar să o simt aproape... Să-mi fie teama? O singură teamă îmi bântuia sufletul prea fericit ca să simtă durere… nu de iubirea ei peste timpuri mă temeam, nu de răspunsuri, nu de cuvinte, … ci de tăcerea ei …
Adunâdu-şi puterile, îşi ridică privirea şi porni spre mai departe. Avea un scop, trăia pentru o clipă la care visa de mult timp… întâlnirea lor, aşa cum odinioară trăia bucuria întâlnirii cu stelele nopţii în tăcerea unei tainice seri fericite împreuna cu ea!
Natura fremăta neînvinsă, vântul împraştia frunzele îmbătrânite peste trupul cald al pământului, soarele pătrundea în fiecare picătură de viaţă, în fiecare strop de apă, în fiecare fir de iarbă, în fiecare gând târziu… Apropiindu-se tot mai mult de momentul revederii, simţea cum suflarea i se accelerează, simţea cum ochii i se tulbură, cum buzele, care odată rosteau bucuria, se încleştează, simţea cum trupul lui atârnă tot mai greu, ca o imensă povară. Ce va simţi oare în momentul revederii, ce va simţi oare el, călătorul târziu… La orizont, zări minunea, zări frumuseţea, zări eternitatea, zări locul de adăpost al obostitelor stoluri de păsări - gândurile lui… Un cald sentiment de apropiere, o dulce ameţeală generatoare de viaţă nouă îi cutremura pieptul. Începu să alerge uşor ca un fulg îndrăzneţ, cutreiera valea plângerii de-acum o clipă, cu o nouă putere, cu un nou imbold. Alerga transformat din călătorul târziu în călătorul veşnic tânăr, şi stropi de necuprinsă fericire îi curgeau prin vene. Inima îi bătea cu putere, picioarele odată obosite şi înfrânte alergau precum cele ale cerbului însetat către oaza de apă. Oh, cât de mult îşi imaginase acest nou început şi cât de departe fusese în mintea lui de anticiparea acestei noi realităţi a trăirii. Credea că revederea îl va trimite dincolo de “azi”, îl va trimite dincolo de prezent, dincolo de a fi, … într-un viitor inert. Inima îi bătea atât de tare în poarta pieptului, cerşind puterea de-a ieşi afară… Lacrimi de fericire îi brăzdau chipul îmbătrânit de aşteptare; plângea ca un copil, plângea de dorul ce-i mistuise-atâta timp întreaga fiinţă… Copacul înalt, cu fruntea aproape de infinit, îşi clătina coroana încă verde în adierea suflului de viaţă izvorât din pieptul celui de-acum veşnic tânăr. La poalele falnicului copac, ea … minunea… aceeaşi minune, neschimbată, veşnic fragedă, cuminte şi plină de culoare… ea, floarea plantată cu atâta gingăşie de mâinile pe care el le iubea atât de mult. Oare floarea trăia prin copac sau copacul trăia prin floare de erau amândoi atât de frumoşi? Îngenunche în faţa minunii dăinuitoare prin timp; închise ochii şi simţi parfumul ei, acel parfum de tinereţe, de iubire, acel parfum, legătură peste timp cu insăşi viaţa. Şi cât de sublimă era întâlnirea şi cât de dorita era… şi câte lacrimi neşterse, câte cuvinte tăcute şi câtă poveste … Îşi amintea acum acea zi, “dimineaţa” zilei de azi… postludiul zilei de mâine. Cum ar putea uita acea atingere de mână, acel zbor tineresc, acea plutire vaporoasă, acel zâmbet cald, acea minune trăiă, simţită, visată, când ea îi cuprinse amândoi obrajii cu palmele-i mici, catifelate.
-“Astăzi, vreau să plantăm o floare… undeva, într-o vale, lânga un copac, scut pentru mica floricică, simbol al tinereţii. O floare care să ne-aminteasca mereu de noi şi de iubirea ce ne-a dat viaţă… ce spui, tu, copacul meu iubit … floarea iubirii mele îţi e îndeajuns?”
Acolo, lângă floarea plantată din legământul dragostei, înţelegea mai bine ca niciodata cât de mult adevăr şi câtă realitate cuprindeau cuvintele ei .“… floarea iubirii mele îţi e îndeajuns?”… întrebarea aceasta îi răsuna în minte mai viu decât orice altceva… şi cât de mult se mângâia acum la gândul că floarea iubirii ei era din nou sub privirile lui, aproape de inima lui, chiar în pieptul lui.
El era copacul, ea era floarea… el copacul puternic, ea floarea fragilă,… el trăind ca pământean, ea murind ca înger … el iubind amintirea, ea trăind nemurirea …
Se întinse pe pământul cald, cu ochii cufundaţi în albastrul infinit. Un singur gând şi o singură imagine mai avea în minte … cât de mult iubise floarea cerul şi cât de mult iubise cerul floarea. El, undeva între pământ şi cer… iubea floarea mai mult decât viaţa, iubea viaţa mai mult decât o iubise floarea… Şi-n liniştea aceea deplină, în mirosul de proaspătă toamnă, şopti cuvintele pe care ea, odată, i le lăsă tezaur:
“PENTRU CĂ ŞTIU CĂ EŞTI, SUNT…!”
